GENOCIDUL COPIILOR. 771 de minori au murit în căminele-spital comuniste. Supraviețuitor: „Ne dădeau sedative, ne băteau, ne țineau izolați”

IICCMER a înaintat un denunț către Parchetul General cu privire la săvârșirea infracțiunii de tratamente neomenoase aplicate în timpul regimului comunist copiilor aflați în Căminele spital pentru minorii nerecuperabili din Cighid și Păstrăveni și cei din Căminul pentru minori deficienți nerecuperabili din Sighetu Marmației. Acolo, în perioada 1966-1990 au murit în total 771 de copii, mulți dintre ei din cauze medicale care puteau fi tratate sau prevenite, dar și, conform legiștilor și experților IICMER, din cauze care denotă agresiunile și tratamentele inumane la care erau supuși.Reprezentanții IICCMER estimează însă că în centrele de plasament din perioada comunistă s-au înregistrat peste 10.000 de victime.

La căminul-spital pentru minori nerecuperabili din Cighid, județul Bihor, au murit 138 de minori în perioada 1 octombrie 1987 – 26 martie 1990. La căminul-spital Păstrăveni, județul Neamț, au murit 394 de minori între 1 octombrie 1966 și 30 aprilie 1990. La căminul de minori deficienți nerecuperabili din Sighetu Marmației, județul Maramureș, au murit 239 de minori în perioada 20 ianuarie 1973 – 31 decembrie 1991.

Foto IICMER: Cimitirul copiilor morți în căminul de la Cighid, unde au murit 138 de minori.

„În timpul regimului comunist administrarea Statului român a dus nemijlocit la moartea a cel puțin 771 de minori. Pentru ideologia comunistă, doar omul sănătos intra în discuție, «rebuturile» fiind ascunse și, la limită, evacuate. Experții IICCMER au constatat nenumărate cazuri în care încadrarea copiilor în unități pentru deficienți se făcea în mod eronat, aceștia fiind perfect sănătoși sau având deficiențe fizice sau psihice minore și deplin recuperabile”, a declarat Radu Preda, președinte executiv IICCMER.

Experții Institutului au descoperit în arhive relatări terifiante cu privire la modul în care angajații celor trei așa-zise centre de îngrijire a copiilor îi maltratau pe cei mici și îi abuzau până când, în multe dintre cazuri, aceștia mureau din cauza lipsei alimentației sau a bătăilor aplicate.

„Toată presa străină a scris despre aceste cămine în care copiii ținuți în condiții animalice. De aproape 30 de ani, statul a lăsat această temă în afara oricărui interes. Mărturiile adunate privind condițiile de viață de la căminele spital Cighid, Păstrăveni și Sighetu Marmației arată că regimul de viață al minorilor se caracteriza prin alimentație necorespunzătoare, nerespectarea condițiilor minimale igienico-sanitare, lipsa hainelor, frig, igrasie, lipsa asistenței medicale, izolarea de lumea înconjurătoare și agresiuni multiple. În perioadele cercetate, principalele cauze de deces, consemnate în acte, la Cighid, sunt bronhopneumonie – 61 cazuri, encefalopatie cronică infantilă – 52 cazuri, enterocolită acută – 4 cazuri, epilepsie și traumatisme cranio-cerebrale – 3 cazuri. La Păstrăveni s-au înregistrat 163 de cazuri de encefalopatie cronică infantilă, bronhopneumonie – 119 cazuri, epilepsie – 33 cazuri sau malnutriție proteo-calorică și oligofrenie – 11 cazuri. La centrul din Sighetu Marmației au fost 57 de cazuri de bronhopneumonie, epilepsie – 8 cazuri, malformație congenitală – 6 cazuri, enterocolită – 5 cazuri, toxicoză – 4 cazuri”, a completat președintele executiv al IICCMER.

În cazul orfelinatelor din Cighid, Păstrăveni și Sighetu Marmației, Radu Preda a declarat că este vorba de câteva sute de angajați care au comis abuzuri asupra copiilor sau au permis comiterea unor astfel de abuzuri, de la simple femei de serviciu, până la directori și inspectori. Iar o parte dintre aceștia, în prezent, fie ocupă funcții importante la nivel județean, fie stau liniștiți și se bucură de pensii foarte mari.

Mărturia unui supraviețuitor. Izidor Ruckel: „Pe mine și pe un băiat ne-au bătut cu o coadă de mătură atât de tare că am crezut că mor. Ne dădeau sedative, ne băteau, ne țineau izolați”

Printre copiii care au ajuns în aceste orfelinate ale morții, cum erau supranumite de unii, se numără și Izidor Ruckel. El s-a născut sănătos, fiind cel de-al treilea copil din familia sa, dar la 6 luni s-a îmbolnăvit grav, conform IICMER. După o îndelungată internare, picioarele sale s-au strâmbat, iar doctorii i-au informat părinții că acesta a contractat o boală necunoscută. Părinții săi l-au lăsat acolo și nu s-au mai întors. La vârsta de 3 ani, oficialitățile l-au transferat la Spitalul pentru Copii Irecuperabili, situat în Sighetu Marmației. La 10 ani, în 1990, el a fost descoperit de presa internațională, imediat după căderea comunismului.

Timp de 8 ani, Izidor a supraviețuit unor condiții înfiorătoare, până când s-a rugat cu îndrăzneală de un vizitator american să îl ajute pe el și pe prietenii lui: „Duceți-ne în America.” Acesta este și titlul unui documentar realizat în orfelinatele românești din 1990, făcut de americanii de la ABC News.

A fost adoptat în 1991 de un cuplu din San Diego, Danny și Marlys Ruckel, care au aflat de la televizor povestea sa. După sosirea în Statele Unite, doctorii au stabilit căacesta contractase poliomielităși avea nevoie de mai multe operații. Doctorii au reușit să îi salveze picioarele și au conceput o proteză specială pentru ca acesta să se poată deplasa independent. A reușit să se integreze și să se angajeze la un lanț de magazine și, ulterior, la aeroport. Acum, Izidor vrea să spună tuturor povestea sa și să schimbe, pe cât poate, mentalitatea celor care lucrează în instituții de îngrijire a copiilor.

„Dimineața primeam o cană cu lapte și, din când în când, pâine. La prânz și seara ne dădeau mămăligă, varză și cam atât. Într-o zi îmi amintesc că pe mine și pe un băiat ne-au bătut cu o coadă de mătură atât de tare că am crezut că mor. Ne dădeau sedative, ne băteau, ne țineau izolați. Iar noi nu știam că asta e ceva rău, pentru că noi de asta am avut parte de când ne-am născut. Abia când am fost adoptat și am ajuns în America am realizat”, a povestit bărbatul ajuns acum la vârsta de 37 de ani.

„În anul 2001, am vizitat din nou un centru de îngrijire copii, un orfelinat, și am constatat că lucrurile s-au îmbunătățit, condițiile pentru cei mici s-au îmbunătățit, nu mai e așa de rău cum era în 1990, când am fost eu salvat. Problema e că mentalitatea angajaților a rămas aceeași, chiar și acum nu îi tratează pe copii cu respect, ci cu indiferență și chiar sunt cazuri când, la fel ca în perioada comunistă, li se dau sedative și sunt agresați„, a mai declarat Izidor.

În 2001, la 21 de ani, Izidor s-a întors cu jurnaliștii de la ABC News pentru prima oară în România și a mers în locurile în care trăise, întâlnindu-se și cu părinții care îl abandonaseră în căminul-orfelinat. Izidor Ruckel a devenit un activist pentru drepturile copiilor orfani sau abandonați, colaborând la documentarul despre adopțiile internaționale și orfanii români, Given Our Chance. Ruckel lucrează și ca voluntar la organizația Love Light Romania, din Ighișu Nou, județul Sibiu, care sprijină copiii și adolescenții bolnavi de HIV/SIDA.

Sighetu Marmației, aproape 300 de copii morți.„Erau ținuți ca niște reptile într-un acvariu. Sute captivi în mizerie, abuzați frecvent”

„Chiar și după tot ce văzusem, nu eram pregătiți pentru ce am găsit într-o cameră de la etaj. Aici, fete care dădeau din cap erau ținute într-o cușcă uriașă ca niște animale. Țipând, pe jumătate goi, stând în urină… În timp ce personalul încerca să-i îmbrace, ni s-a ordonat să ieșim”, arată un documentar făcut de ABC News la Sighetu Marmației, locul de unde a fost adoptat și Izidor Ruckel.

„Bugetul pentru mâncare este stabilit de autorități. 38 cenți pe zi pentru fiecare copil. Am urmărit cum o supă apoasă este băgată în gurile flămânde. Mulți dintre copii nu au fost învățați niciodată să mănânce singuri. În timp ce o parte dintre copii erau hrăniți, cealaltă parte era pusă în acoperimente din plastic, într-un ritual bizar care combină spălatul cu hrănitul”, mai arătau jurnaliștii.

„Erau ținuți ca niște reptile într-un acvariu. Sute captivi în mizerie, abuzați frecvent. În prima cameră pe care am vizitat-o am văzut câte doi copii dormind în același pat, pe cearșafuri udate de urină. Aș putea să golesc camera asta. Avem case de plasament. Toți acești copii au nevoie de tratament medical. Cameră după cameră, am găsit copii care aveau în mod evident nevoie de tratament medical. Unii erau legați în cămașă de forță. Locul ăsta nu e bun pentru animale, nici atât pentru copii. Într-un colț am găsit un copil legat de o țeavă”, mai arată documentarul.

„A fost cea mai ireala experiență pe care am avut-o vreodată în viața mea… Aveam senzația de greață si de leșin, aproape de vina pentru faptul de a mă afla acolo. Erau scheletici si descarnați (scofâlciți), niciodată nu am mai văzut așa ceva în afară de România. Era ca un azil pentru bolnavi mintal. (…)Am văzut copii în cămăși de forță, copii închiși în cuști…L-am văzut pe acel băiat care murea, literalmente, de foame”, povestea doctorul Jane Aronson, într-un reportaj realizat în 2014 de Washington Post și care repovestește și drumul lui Izidor Ruckel către noua sa viață din SUA.

Reportaj Der Spiegel la Cighid, în 1990: „În acest cămin de exterminare pentru copii, victimele pier într-un fel anume”

„Mizeria și dărăpănarea lui sunt impresionante, mai ales în interior. Bucătărese grase hrănesc cu un fel de terci, direct din căldare, aceste trupșoare sfâșiate de durere, păduchi și frig, acoperite de răni deschise, excremente și deseori sângerând din cauza loviturilor cu capul în pereți sau pe care aceste vietăți plăpânde și le aplică singure, plesnindu-se ritmic cu palmele peste urechi”, arăta un reportaj Der Spiegel de la Cighid, publicat în 1990 și citit în traducere de Emil Hurezeanu, la Radio Europa Liberă.

„Unul dintre ei, un băiețel cu ochi negri enormi, și cu o rană sângerândă în creștet refuză mâncarea. Un gest cu mânuța în lături, repetat mereu, de câte ori bucătăreasa vrea să-i vâre în gură lingura de terci. Este Tiberiu Varga și arată la 7 ani ca o mogâldeață de 2-3 ani. Într-o cușcă, imediat sub scară, două fetițe închise sub cheie. Personalul comunică vizitatorilor că este vorba de cazuri periculoase. Una din fetițe are 15 ani, arată ca de cinci. Cele două ființe se târăsc chinuite pe salteaua deșirată a unui pat de campanie, în frig și în întuneric. Primesc terciul obștesc cu recunoștință, și furia de care sunt suspectate devine surâs lung și recunoscător. Peste câteva ore aceeași fetiță, Martia Duttsch este injectată cu Cloropromazinhidroclorhid, un calmant puternic, abandonat de farmacopeea occidentală pentru că e prea dur și depășit, în timp ce e ținută strâns de două persoane”, mai arată reportajul.

„În acest cămin de exterminare pentru copii, victimele pier într-un fel anume. Fiecare al doilea trup de copil dintr-un grup de aproximativ o sută este așternut pe năsălia din camera alăturată spălătoriei de vase, pe care se poate citi: Morga. (…) Răsfoim actele și aflăm următoarele: aici au pierit copii nu doar pentru că erau hidrocefali, pentru că au avut un defect cardiac sau o criză de epilepsie. Aici au murit copii și din cauza mizeriei. Abces la piciorul drept- septicemie sau pentru că nu le-a avut nimeni de grijă «sufocat cu propria vomă». Apare frecvent diagnosticul «paralizat» – așadar copii care, paralizați fiind, ar avea nevoie de un scaun cu rotile și îngrijiri speciale, sunt înlăturați – așa ne explicăm de ce am zărit un singur caz de acest fel. Apoi o serie întreagă de dizenterii, aprinderi de plămâni, mai ales în lunile când la Cighid domnea un frig de cavou. Doctorița A.C. povestește cum în căminul de la Cighid nu se făcea focul cu săptămânile, în zilele de iarnă, și că mulți din copiii cu aprindere la plămâni erau de fapt înghețați”, mai scriau jurnaliștii germani.

Păstrăveni, Neamț: 394 de copii morți. „Copiii zac în propria urină și în excremente”

La căminul pentru copii nerecuperabili au murit aproape 400 de copii din 1966 până în 1990, majoritatea de encefalopatie cronică (163 cazuri), bronhopneumonie – 119 cazuri, epilepsie – 33 cazuri sau malnutriție proteo-calorică și oligofrenie – câte 11 cazuri.

„Copiii zac în propria urină și în excremente. Nu sunt niciodată îngrijiți medical în niciun fel, când sunt bolnavi, nu li se face nimic. Dacă ești doctor și îți iei în serios îndatoririle medicale, nu lași să se ajungă la o astfel de stare de gravitate în cămin. Ar fi timpul să se pună odată capăt la această neglijență și la această mlaștină”, arăta preotul Markus Weidman (parohia Nazarethkirche München), postului Radio Europa Liberă, în 21 ianuarie 1991.

Un grup de voluntari, ajunși în 1990 la Păstrăveni, a luat câțiva dintre acești copii în Germania, pentru tratament. „Aduși într-un bazin de înot copiii erau cuprinși de o panică mergând până la isterie, la contactul cu apa. Transferați în stațiunea balneoclimaterică din Allgau – Germania, aceiași copii care anterior „erau înspăimântați, ca niște mici animale sălbatice, incapabile să vorbească, să mănânce ori să se îmbrace” în numai șase săptămâni „învățaseră să se exprime în germană, mâncau civilizat, se jucau, zâmbeau ca niște copii normali”, mai arată fragmentele din interviul preotului german, publicate de IICMER.

„Când am vizitat în 1990 pentru prima dată căminul-spital pentru copii cu handicap de la Păstrăveni m-a cuprins groaza și o milă profundă pentru nenorocirea de nedescris pe care am întâlnit-o. (…) Copiii care stăteau pe atunci apatici în paturile lor murdare, copii agresivi legați de paturile lor, copii înfometați și înghețați s-au transformat în acei copii care astăzi pot râde și cânta deși suferă de un handicap, în copiii care se joacă și aleargă pe afară, în copiii care își găsesc satisfacția în activități din atelierele și gospodăria anexă”, declara Barbara Stamm, președintele Parlamentului Bavarez, în decembrie 2011, după ce vizitase căminul de la Păstrăveni.